“Să cresc un copil e poate cel mai paradoxal proces prin care trec continuu” – Ramona

Să cresc un copil e poate cel mai paradoxal proces prin care trec continuu - Ramona

Am decis foarte greu să devin și mamă, pentru că sunt un om foarte responsabil. Mi-am dorit ca în cazul în care voi aduce pe lume o nouă viață să am resursele necesare, tot timpul din lume și suficient de oferit astfel încât copilul meu să nu fie doar un număr în plus la populația lumii, ci mult mai mult. Nu știam (nu mi-e clar nici acum) ce înseamnă „mult mai mult”, dar m-am bazat pe ce voi simți. Am făcut „pace cu mine” pe multe planuri înainte să iau decizia. S-o aducem pe M pe lume (scriu la plural pentru că mă număr printre cazurile fericite care și-au permis să aibă partenerul aproape în tot procesul) a fost cel mai natural lucru pe care l-am făcut vreodată. Am avut parte de o sarcină relativ ușoară, cu obiceiuri sănătoase, cu înot și relaxare până în noaptea în care a hotărât ea să vină pe Pământ. Nici acum nu-mi pot explica naturalețea lucrurilor, eu fiind o fire ușor panicată când nu dețin controlul asupra…a tot. Primele zile cu ea au fost ca un vis, deși nu cred că am dormit 12 ore în total, în cele 3 zile de spitalizare, și asta nu din cauza unei dureri sau vreunui deranj de orice fel, ci mai degrabă a adrenalinei și a emoțiilor. M-am simțit ca și cum aș pleca să dorm la un hotel pentru aproape 3 nopți, după care m-am întors acasă mai ușoară, cu cea mai frumoasă făptură pe care o văzusem vreodată în viața mea, acum în brațele mele. Iar acasă nu a mai fost niciodată la fel cu ea. Majoritatea timpului nu-mi pot imagina viața fără ea, însă au fost și multe momente extreme în care am plâns cu sughițuri doar la gândul că am greșit. Da, rolul de mamă nu e unul deloc ușor, deși nu vreau să sperii pe nimeni, dar mi-aș dori să fim mai mulți/mai mult responsabili pentru ființele pe care decidem să le aducem pe lumea asta. Nu trebuie să facem copii cu toții, nu suntem mai puțin femei dacă nu devenim și mame, nu vom fi neapărat singuri la bătrânețe dacă nu avem copiii noștri și nu e treaba nimănui ce anume decidem să facem sau nu cu corpurile și viețile noastre de cuplu. 

Acum după 3 ani mi-e mult mai ușor să văd dinafară tot procesul creșterii; atunci, acasă, de multe ori singură (căci statul nu a luat niciodată în considerare că un copil are nevoie de ambii părinți, nu doar de mamă, în special în primii ani de viață) am fost un bulgăre care se rostogolea între extreme. Mă minunam că am reușit să aduc pe lume și să cresc în mod natural (hrănire la sân) o nouă viață, un nou-născut sau plângeam de frică și griji că nu sunt suficient, că nu fac bine, că sunt singură total 70% din timp în tot procesul, că mă pierd pe mine cea dinainte, că-mi pierd prietenii și rutina cu care eram obișnuită. A fost greu să fac pace din nou cu mine, după naștere și în tot procesul de creștere. E greu și acum, dar inexplicabil e și frumos. Să cresc un copil e poate cel mai paradoxal proces prin care trec continuu. Nu regret decizia, dar păstrez în continuare responsabilitatea pe care mi-am asumat-o încă de la început și simt foarte puternic în majoritatea timpului că M e mult mai mult!

Utilizăm cookie-uri pentru monitorizarea traficului și o experiență de navigare cât mai plăcută. Pentru a naviga pe site-ul piciuland.ro trebuie sa accepti politica de utilizare a cookie-urilor si termeni si conditiile site-ului.